Accentul în limba română este flexibil, adică nu este prestabilit de anumite reguli de accentuare.
Totuși, există anumite legități de punere a accentului în cuvintele românești, care se cer respectate în limbajul uzual. Expresia a tăcea din gură este una pe cât de plăcută (dacă este un autoîndemn), pe atât de neplăcută (dacă are tentă de observație).
Și care ar fi varianta corectă: Tăcéți din gură! sau Táceți din gură!?
Imperativul verbului a spune are o polaritate pozitivă, cu excepția situației în care omul nu știe ce trebuie să spună sau, vorba lui Mihai Eminescu, „când nimic nu e de spus”.
Și care ar fi varianta corectă: Spunéți lucrurilor pe nume! sau Spúneți lucrurilor pe nume!
De multe ori, blocarea ușilor de transport urban generează rugăminți-strigăte: Deschidéți/Închidéți ușa, vă rog! sau Deschīdeți/Închīdeți ușa, vă rog!
Explicație: De regulă, accentul cade pe ultima silabă, adică este un accent oxiton, în infinitivul verbelor (Excepție: verbele de conjugarea a III-a). Verbul a tăceá (conj. a-II-a) are un accent oxiton. La formarea imperativului, accentul își menține poziția.
Corect: Táceți din gură!
Verbele a spúne, a deschīde, a închīde sunt verbe de conjugarea a III-a, formează excepția de la regulă; au un accent paroxiton, adică accentul cade pe a doua silabă de la sfârșit.
Corect: Spúneți lucrurilor pe nume!
Este un îndemn care ne-ar înnobila pe noi, oamenii.