Tabletă de etimologizare. Melancolia

În Antichitate, se considera că boala este produsă de starea de dezechilibru a 4 umori (< gr. umor „lichid”). Medicul grec Polib deduce echilibrul numit sănătate prin izonomia a patru umori: sanguis (sânge), chole (fiere galbenă sau bilă), melan (chole sau fiere neagră), flegma (salivă); sanguis – umoarea roşie provoacă febră, transpiraţie: ciuma, variola, varicela etc.; chole – umoarea galbenă pigmentează în culoare galbenă, portocalie: hepatita; flegma – umoarea albă a mucozităţilor formate în nas şi în plămâni expectorată prin tuse: tuberculoza; melan – umoarea neagră care se formează în adâncul corpului, organele încep să putrezească, se instalează moartea. Medicina veche atribuia depresia excesului de bilă neagră în organismul uman, care provoca stările de tristețe și de frică continuă. Termenul este atestat în sec. V cu sensul de „bilă neagră”; în epoca medievală cuvântul achiziționează sensul de „temperare proastă, îmbufnare, chin, mânie”; „dispoziție proastă, enervare, furie”; adică cuvântul deținea o conotație emoțională negativă. La mijlocul secolului IV, cuvântul avea sensurile de „durere, stare de întuneric, dezamăgire, provocate de sentimentul de dragoste”. În secolul al XVIII-lea, cuvântul era asociat cu un sentiment prolongat de dominare a unui spirit sumbru. Actualmente, dicționarul oferă o definiție a cuvântului melancolie, conotativ-neutră: „stare de tristețe, de deprimare, amestecată cu visare și cu dorința de izolare, tristețe (ușoară); sin. deprimare, tristețe”; „boală psihică care se manifestă printr-o continuă depresie, prin tristețe morbidă, prin apatie, delir, halucinații, anxietate și tentația de sinucidere”.