A trăi

Se afirmă de multe ori – și pe bună dreptate – că principala sursă a greșelilor de limbă o constituie neologismul. Într-adevăr, întrebuinţarea cuvintelor noi generează multiple probleme de ordin fonetic, morfologic sau semantic. Uneori însă și unităţile lexicale vechi, din fondul principal al limbii, sunt utilizate neadecvat. Să urmărim un dialog.
Într-o dimineaţă, recepționera de la un hotel din Chișinău îi întrea¬bă pe niște musafiri din Iași:

– Mai trăiţi?
Oaspeţii, evident, stupefiaţi, au răspuns:
– Precum vedeţi, suntem încă vii!
– Și cât mai trăiţi? urmă o altă întrebare.
– Păi cât va da Domnul!
– Eu vă întreb cât o să mai trăiţi la noi!
Abia atunci ieșenii au conștientizat că pe recepționeră o interesa cât timp vor mai sta ei la hotel. În acest context, tocmai verbul a sta ar fi fost cel mai potrivit. Prin urmare, vom spune despre cineva care se află la un hotel (sau în vizită) că stă, locuiește sau este cazat acolo.
De asemenea, vom evita verbul a trăi (pentru a nu produce echivo¬curi semantice nedorite) în enunţuri de felul celor ce urmează: Eu stau cu chirie într-o casă la curte; Ea locuiește în Ciocana; El s-a stabilit la București.
Să recurgem deci la verbul a trăi cu sensurile sale firești: „a fi în via¬ţă, a exista, a dura, a dăinui, a simţi (ceva) cu intensitate”.
„Cât trăim pe-acest pământ, mai există ceva sfânt”, spune poetul. Bineînţeles, aici verbul a trăi este la locul lui, căci nu putem sta sau locui pe pământ, ci putem doar trăi.