Tabletă de etimologizare. Inima

Lexemul inimă are la bază latinescul anima, ae, f. Asocierea inimă – suflet este prezentă din Antichitate: lat. suflitus < sufflō < flō „a respira” şi lat. animus, anima „suflet”, „respiraţie”, „a respira”. Plutarh menţiona: „Soarele răspândeşte lumina, precum inima – răsuflare”. Asocierea persistă şi în filosofia idealistă a poporului român, pentru care inima este sediul sufletului. Inima este primul organ care ia naştere în procesul de zămislire a fătului şi prima care moare, astfel marcând două limite ale vieţii.
Lexemul inimă este atestat în cele mai vechi texte în limba română, traduse sau originale. Academicianul Al. Rosseti în lucrarea Limba romînă al XIII-lea – sec. al XVI-lea prezintă etapele de evoluţie structurală: inimă < lat. anima „suflet” – irmă, iremă, irimă, enimile, enimiei etc.
Dicționarul oferă următoarele explicații: (forma învechită) anima; „organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare”.
Plutarh menţiona: „Soarele răspândeşte lumina, precum inima – răsuflare”. Asocierea persistă şi în filosofia idealistă a poporului român, pentru care inima este sediul sufletului. Inima este primul organ care ia naştere în procesul de zămislire a fătului şi prima care moare, astfel marcând două limite ale vieţii.